Cand stelele s-au ciocnit…

A fost o saptamana lunga.O mica neantelegere a escaladat in mintea mea intr-un mic razboi  si nu  mi-a dat pace toata saptamana.Nu stiu cand o sa clarific de ce si cum… Si totusi, durererea,dorul, dorinta…e in plina crestere cu fiecare zi ce trece, fiecare ora ce se scurge fara sa stiu …”de ce”.

Cum as putea trece mai bine peste aceste sentimente nu stiu.Ma alarmez degeaba si incerc sa ma mint ca totul este doar o iluzie.Mi-am facut bagajele si am plecat la parinti.Credeam ca alaturi de ei imi voi putea sterge amintirile, crea poate o alta imagine a ceea ce simt pentru persoana asta, atat de controversata sau poate este doar in mintea mea totul.

Orele petrecute in tren citind niste cursuri , au trecut relativ usor.Din cand in cand, verificam telefoanele.Poate,  a trimis un mesaj…dar nimic.Pierdusem deja doua nopti de somn.Eram obosita sa ma mai gandesc la motivatii si scuze pentru tot ce incerca sa imi spunacu cateva zile in urma.Ganduri amestecate  ma  duceau spre extreme, spre negatii si chiar acuzatii desi nu era cazul.

Atunci cand stelele noastre s-au ciocnit s-au obligat sa fie momente explozive dar acum nu simteam decat o ura si o dorinta de a ma lepada pur si simplu de ceea ce ma facea fericita. De ceea ce simteam pentru el. Pasiunea devenea o furie ce ducea in mine o lupta .O lupta cu mine cu ceea ce doream si nu se intampla… nu stiu inca sa exprim ce anume.

Seara a venit usor spre bucuria mea, caldura s-a mai domolit si a inceput sa ploua… cu picuri mici si calzi…

Am alergat prin iarba in ploaia ce devenea tot mai rece.Simteam cum ma eliberez de gandurile rele si lacrimile mi se amestecau cu stropii de ploaie pe obraji… si  nimeni nu avea cum sa stie, cum sa ma vada.Eu inca incercam sa ma vindec de iubire sau de iluzii create aiurea.

As fi vrut sa fie cu mine, sa alergam in ploaie sa ne iubim sub fiecare strop de apa…sa simta ceea ce simteam si eu.Aerul puternic de munte imi patrundea in plamani si ma ametea pur si simplu.

Am ajuns in casa sub cuvintele mamei de ocara, sa ma schimb si sa ma bag repede in pat.Sa nu capat nu-s ce raceala!

M-am conformat caci altfel cat oi fi eu de matura, tot copilul ei raman si nu aveam nici eu chef sa o contrazic.Mama stie sa fie convingatoare in felul ei!Chiar imi era dor de dadacelile ei .

In pat, cu cana de ceai fierbinte in mana abia reuseam sa nu tremur.E sfarsit de vara…poate si un sfarsit de idila de o vara… nu stiu.Cert este, ca am adormit cu ganduri amestecate iarasi, cu chipul lui in memorie si l-am intalnit din nou, pe „barbatul din vis”


Alergam prin ploaie si eu zambeam.Nu mai plangeam; si nici ploaia parca nu ne atingea .O simteam doar pe talpile goale cand calcam iarba.O umezeala placuta pe talpile ce cautau moliciunea ierbii.

Era o senzatie de fericire, de bucurie.Zambeam si alergam aiurea pe dealuri. Am obosit si ne-am asezat langa un copac.Ploaia a stat;   asezati sub coroana acelui copac, ne jucam cu mainile in aer, atingand cate un deget al fiecaruia… Priveam cerul senin din spatele lor, un cer  ce dadea sa se intunece. Palma mea, mai mica ca a lui dar si mai alba, contrasta  perfect in palma lui de barbat.

Am strans palma intr-un pumn mic, el l-a acoperit cu palma lui… apoi cu cealalta .Le-a deschis apoi cu un sarut ca si cum ai deschide o cutie magica.Ne priveam in ochi si ma pierdeam in privirea lui.

Cuvinte nu ne spuneam caci nu avea rost. Zambeam si mintile noastre isi vorbeau telepatic sau poate ochii erau aceia care vorbeau.Nu stiu, nu mai stiu nimic.Buzele ii erau atat de frumoase, asa cum parca nu le mai vazusem niciodata… iar parul lui ud, in suvite,  i se revarsa pe umerii goi.

Mi-am pus capul pe pieptul lui si am privit printre crengile copacului spre cer.Stelele incepeau sa apara pe cerul ce se intuneca .M-a strans in brate  peste camasa uda ce-mi aratau perfect sanii cu sfarcurille tari…apoi s-a ridicat un pic… si mi-a sarutat parul, mi-a mangaiat buzele cu un sarut lasandu-ma sa cad pe un brat al sau.Deasupra mea, imi vorbea din priviri si eu il ascultam vrajita in cuvintele nerostite dar intelese doar de noi. Ochii lui luceau si se miscau tremurand…imi vorbeau de iubire, de eternitate de multe clipe frumoase ce aveau sa urmeze.

M-a sarutat din nou pe frunte, pe mana, pe obraz… pe buze.I-am simtit mirosul atat de cunoscut si am zambit.Ma deschideam lui, ca o floare in amurg, ce iubeste aerul rece si atingerea fluturilor…

Goi, pe iarba uda,  in miez de seara, ne-am iubit sub acel copac, sub cerul liber, sub picaturile de ploaie ce ne atingeau ca niste mangaieri reci .Ne-am vorbit cu inimile si ne-am jurat in sarutari, nemurire.   Picaturi de ploaie rece ne cadeau pe trupurile fierbinti,formand raulete mici in forma de serpisori…pe corpurile  ce dansau intr-un ritm anume.

Mainile lui,  erau parca o prelungire a trupului meu,  ce stia sa atinga exact in locul ce dorea sa fie atins.Tremuram usor de fericire… sub fiecare sarut , sub fiecare atingere.Ne-am rostogolit pe iarba uda ca un corp intreg adunand fericirea din jur.

Cerul era plin de stele  si timpul nu mai avea loc sa curga altfel in ochii nostrii.Atunci , sub cerul ce ne mangaia cu privirea, am simtit ca vreau sa –i spun in vorbe,  ceva,  dar cu un sarut mi-a oprit cuvintele.Am ramas asa, unul in bratele celuilalt privind spre stele…

Anunțuri

Tag-uri:, , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: